incerc sa ma regasesc.
ma simt pierduta
in spatiu sau pe luna,
dar nu-mi gasesc locul.
simt o stare de anzitate cum ma cuprinde.
mi-e dor de ceva si nu stiu exact de ce,
as vrea sa fac ceva dar nu stiu ce -
iar trupul meu dupa atingerea ta plange...
Din nou, noi
Bun, dar cu noi cum rămâne?
Ei au fost mari, tragici, sfinţi...
Ei au mâncat pâine,
Părinţilor noştri le-au fost părinţi.
Dar noi, dar cu noi?...
Lor le-a fost frig, au pătimit,
Au mers prin zăpadă, prin noroi,
Au murit şi s-au nemurit.
Noi trăim, cu noi cum rămâne?
S-a hotărât ceva? S-a hotărât?
Când anume şi ce anume?
Suntem, dar ne este urât!
Eu sunt fata care râde…mereu. Toată lumea ştie asta, râsul mă caraterizează. Cineva mi-a spus că râsul meu e modul meu de viaţă. Poate e aşa, dar pentru mine râsul reprezintă un refugiu. Prin râs mă eliberez, evadez şi chiar îmi menţin sănătatea mintală:D. Un om care îmi influenţiază viaţa mi-a spus “Chiar dacă mori pe dinăuntru să zâmbeşti mereu! Nu le da celorlalţi satisfacţia de a te vedea înfrantă.” Şi am reţinut asta. Am transformat râsul într-o artă. Arta de a râde chiar şi atunci când îţi vine să plângi. Nu mai pot să plâng, poate mi s-a terminat cantitatea de lacrimi alocată. Dar e frumos să râzi, e o descărcare de emoţii, o descărcare a sufletului şi un refugiu…
Dacă lacrima mangâie sufletul, nu numai obrazul, atunci sufletul meu oare cum e? E trist ca şi omul care plange sau e vesel ca şi râsul meu?
