Noi, suntem!

Noi, dar noi?
Şi noi suntem pe lume,
Noi trăim şi respirăm.
Şi pentru noi sufla vântul,
Şi pentri noi răsare soarele,
Şi pentru noi se naşte luna.
Dar noi? De noi nu ştie nimeni.

Suntem judecaţi...
Suntem găsiţi vinovaţi,
Suntem închişi,
Suntem înlănţuiţi.
Dar de ce??
Şi pentru ce?

Pentru că suntem!
Şi pentru că existăm...

PRIMĂVARA

Curtea cu vişini
e brodată cu floricele albe,
cu petale mici,
din mijlocul cărora
izvorăşte o rază de soare.
O fetiţă mică, slăbuţă,
cu părul aproape blond,
deschide uşa,
lăsand pe prag toată amaraciunea
pe care cei patru pereţi o ascund.

Se apleacă,
culege în mânuţa ei firavă
câteva floricele mici…
care instantaneu
zugravesc
pe chipul ei un surâs divin.

Vântul începe să adie uşor,
Scuturând petalele vişinilor
ca nişte lacrimi zburătoare
care încep sa se contopească
cu părul fetiţei bălaie,
născând imaginea unui înger…

un înger cu părul de aur
şi cu ochi trişti şi plânşi.